Termenul de restituire în contractul de împrumut

Termenul de restituire în contractul de împrumut -Decizia nr. 586 din 2016

Acţiune în vederea stabilirii termenului de restituire în contractul de împrumut

Obligaţia de restituire este de esenţa contractului de împrumut, stabilirea unui termen fiind lăsată la aprecierea părţilor raportului juridic. Cu toate acestea, prevederile legale permit instanţei să intervină, la solicitarea creditorului, de principiu, în scopul stabilirii momentului restituirii. Textele incidente conţin elemente concrete prin care este ghidată decizia judecătorului învestit cu o atare cerere, nu numai atunci când termenul lipseşte, ci şi în situaţia identificării unui termen incert.

 (Tribunalul Cluj, Decizia nr. 586 din 4 mai 2016, trimisă, în rezumat şi cu comentariu, de asist. univ. dr. Ioana Veronica Varga)

 Art. 2162 Codul civi Termenul de restituire stabilit de instanţă
  •  (1) Dacă nu a fost convenit un termen de restituire, acesta va fi stabilit de instanţă, ţinându-se seama de scopul împrumutului, de natura obligaţiei şi a bunurilor împrumutate, de situaţia părţilor şi de orice altă împrejurare relevantă.
  • (2) Dacă însă s-a stipulat că împrumutatul va plăti numai când va avea resursele necesare, instanţa, constatând că împrumutatul le deţine sau le putea obţine între timp, nu va putea acorda un termen de restituire mai mare de 3 luni.
  • (3) Cererea pentru stabilirea termenului de restituire se soluţionează potrivit procedurii prevăzute de lege pentru ordonanţa preşedinţială.

    Prin Sentinţa civilă nr. 3723/2015 din data de 15 aprilie 2015 pronunţată în Dosarul nr. 1455/33/2014 al Judecătoriei Cluj-Napoca, instanţa a respins cererea formulată de către reclamantul I.A. în contradictoriu cu pârâtul P.I. ca neîntemeiată.

Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că:
  • între reclamant, în calitate de împrumutător, şi pârât, în calitate de împrumutat, a fost încheiat un contract de împrumut având ca obiect suma de 252.000 lei,
  • sumă destinată achiziţionării unor drepturi de creanţă de către pârât, prin încheierea unui contract de „cesiune de drepturi de creanţă drepturi litigioase” cu numitul P.V.
Totodată, a reţinut că, potrivit art. 2 din contractul de împrumut, suma împrumutată urma să-i fie restituită reclamantului astfel:
  • 1/3 din sumele ce urmau să fie încasate de către pârât de la numitul P.V. în baza contractului de cesiune,
  • până la concurenţa sumei de 252.000 lei,
  • moment la care orice datorie faţă de împrumutător urma să se considere a fi stinsă.

De asemenea, părţile au mai convenit că plata se va face în termen de 3 zile lucrătoare de la momentul încasării banilor de către pârât.

Totodată, potrivit înscrisului existent la filele 15, 16 din dosarul de fond, la data de 1 martie 2012, între numitul P.V., în calitate de cedent, şi pârât, în calitate de cesionar:
  • a fost încheiat Contractul de cesiune de drepturi nr. 2/2011,
  • având ca obiect o parte din drepturile şi obligaţiile rezultate din contractele de împrumut încheiate între cedent şi SC C. SRL, pentru suma de 60.000 euro.

Examinând în acest context solicitarea reclamantului privind stabilirea unui termen de rambursare a împrumutului acordat pârâtului prin contractul de împrumut mai sus menţionat, prima instanţă a apreciat-o ca fiind neîntemeiată.

    Analizând apelul formulat prin prisma motivelor de fapt şi de drept invocate, a probaţiunii administrate şi a dispoziţiilor legale incidente în materie, instanţa de apel a respins calea de atac. Argumentele acesteia au încercat a justifica respingerea criticilor apelantului.

Prima critică adusă sentinţei apelate, în sensul că:
  • prima instanţă a interpretat greşit prevederile legale constituite ca motivare în drept a cererii de chemare în judecată,
  • a considerat instanţa de apel că nu poate fi primită ca fiind fondată, dezvoltând, punctual, argumentele pentru care a ajuns la această concluzie. În conformitate cu art. 2162 alin. (1) C.civ.,
  • dacă nu a fost convenit un termen de restituire, acesta va fi stabilit de instanţă,
  • ţinându-se seama de scopul împrumutului, de natura obligaţiei şi a bunurilor împrumutate, de situaţia părţilor şi de orice altă împrejurare relevantă.

În speţă, instanţa de apel a considerat, aşa cum a reţinut şi prima instanţă, că în art. 2 al contractului de împrumut se menţionează modalitatea şi termenul de restituire.

 În aceste condiţii, în concordanţă cu opinia exprimată de judecătorie, tribunalul a conchis că:
  • în speţă nu este incidentă ipoteza edictată de legiuitor în cuprinsul art. 2162 alin. (1) C.civ.,
  • întrucât aceasta vizează exclusiv situaţia în care în cuprinsul unui contract de împrumut nu este inserat niciun termen de restituire.

Or, din punctul instanţei de vedere, în contract s-a inserat în mod expres, neechivoc, termenul şi modalitatea de restituire a sumei împrumutate.

S-a apreciat, totodată, pe deplin pertinentă observaţia primei instanţe în sensul că:

  • prevederea contractuală în discuţie, prin care părţile au convenit asupra modalităţii de restituire a împrumutului, indicând în acest sens sursa materială a restituirii,
  • conţine un astfel de termen, chiar şi dacă acesta apare ca fiind unul incert.
Potrivit art. 1415 alin. (1) Cod civil

”atunci când părţile convin să amâne stabilirea termenului sau lasă uneia dintre ele sarcina de a-l stabili şi când, după o durată rezonabilă de timp, termenul nu a fost încă stabilit, instanţa poate, la cererea uneia dintre părţi, să fixeze termenul ţinând seama de natura obligaţiei, de situaţia părţilor şi de orice alte împrejurări”.

Conform art. 2162 alin. (2) Cod civil:

”dacă însă s-a stipulat că împrumutatul va plăti numai când va avea resursele necesare, instanţa, constatând că împrumutatul le deţine sau le putea obţine între timp, nu va putea acorda un termen de restituire mai mare de 3 luni”.

    Astfel, potrivit hotărârii instanţei, în literatura de specialitate s-a menţionat că stipulaţia prin care s-ar conveni cadebitorul să plătească de îndată ce va avea resursele necesare” poate fi analizată ca un termen incert, iar nu ca o condiţie.

Însă, într-o asemenea ipoteză, creditorul va putea cere stabilirea unui termen numai după expirarea unui termen rezonabil de executare. Tribunalul a concluzionat că în speţa de faţă suntem în ipoteza unui termen incert, incertă fiind doar data producerii evenimentului, evenimentul fiind însă sigur că se va produce.

 Instanţa de apel a mai apreciat că în mod corect şi pertinent prima instanţă a reţinut ca fiind vădit nefondate susţinerile reclamantului din cuprinsul cererii introductive, conform cărora:
  • realizarea evenimentului de care a fost legată obligaţia pârâtului de restituire a împrumutului în litigiu (respectiv obţinerea de către acesta a unor sume de bani în temeiul contractului de cesiune de drepturi încheiat cu martorul P.V.) ar fi nu doar incertă, ci chiar imposibilă,
  • întrucât din cuprinsul contractului de cesiune în discuţie rezultă că drepturile cesionate pârâtului constau în drepturi de creanţă existente în patrimoniul martorului P.V. la momentul cesiunii,
  • drepturi rezultate din mai multe contracte de împrumut încheiate între acesta din urmă, în calitate de împrumutător, şi SC C.D.D. SRL, în calitate de împrumutat.

       Textul …….. Termenul de restituire stabilit de instanta…………

Similar Posts

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.